Catalin Lazar
(Publicat in Nr. 1 al Revistei de psihologie analitica, Cheiron, din noiembrie 2008)
Ne-am obisnuit sa intalnim adesea o gama variata de expresii ce fac trimitere la ideea de inima ca prim reper al afectivitatii omenesti. Astfel, cineva poate fi, dupa caz, inimos, marinimos, poate simti o strangere de inima sau poate chiar muri de inima rea. Altcuiva i se poate frange inima de necaz. Sentimente precum iubirea, entuziasmul, euforia dar si teama sunt indisolubil legate de perceptia inimii.
Inainte ca lucrurile sa fie constientizate si controlate de catre ratiune, inima reactioneaza spontan si sincer, devenind mesagerul amplitudinii trairii interioare. Si, oricat ar incerca cineva sa-si camufleze trairile, la adapostul unei masti sociale performante, inima va continua in adancul sau sa marturiseasca adevarul.
Daca ne aplecam spre traditie, vom descoperi ca spiritualitatea occidentala si orientala deopotriva, cunosteau importanta inimii ca centru al fiintei si ca sursa a adevarului suprem in om. Bineinteles, este vorba de inima ca simbol ce ne trimite la nivele de realitate mult mai profunde, arhetipale si nu de inima ca organ. Este locul in care zeii s-au hotarat sa ascunda adevarul, stiind ca acolo ii va fi cel mai greu de gasit omului, dupa ce acesta se va fi epuizat cautandu-l in lumea exterioara. Simbolistica ei complexa ne releva acest lucru.
Din psihologia abisala a lui Marsilio Ficino aflam ca „sufletele pogoara in trupurile din Calea Lactee prin constelatia Cancerului, infasurandu-se intr-un voal celest si luminos, cu care se invesmanteaza ca sa se inchida in trupurile pamantesti.” Acest voal pur, spiritul, uneste sufletul cu trupul pamantesc, mijlocind relatia dintre cele doua aspecte extreme ale fiintei. In cadrul acestei coborari, sufletele si trupurile planetelor imprima anumite trasaturi in sufletele si trupurile oamenilor, sub forma a sapte daruri originare conferite de catre Dumnezeu: darul contemplatiei (conferit de Saturn), puterea guvernarii si a suveranitatii (Jupiter), indrazneala sufletului (Marte), limpezimea simturilor si parerilor (Soarele), iubirea (Venus), capacitatea de interpretare si expresie (Mercur) si generatia (Luna).
In Teologia platonica, Ficino, reluat de Culianu (in Eros si Magie in Renastere) spune ca „sufletul fiind extrem de pur, se acupleaza cu acest trup dens si pamantesc care-i este atat de indepartat, prin intermediul unui corpuscul foarte subtil si luminos, numit spirit, generat de caldura inimii din partea cea mai subtiata a sangelui, de unde patrunde intregul trup. Sufletul, insinuandu-se cu usurinta in acest spirit ce-i este indeaproape inrudit, se propaga mai intai peste tot intr-insul si apoi, patrunzand prin intermediul sau in intreg trupul, ii confera viata si miscare, facandu-l prin asta vital. Iar prin spirit domneste asupra trupului si-l misca."
Pentru Ficino, filozofia era o initiere in mistere ce presupunea o inaltare intelectuala treptata, care primea ca raspuns al lumii inteligibile o revelatie fantastica sub forma de figurae. In contextul in care sufletul punea in scena fantasmagoria interioara, aceste figurae reprezentau modalitatea prin care viziunea sufletului se deschidea inaintea unui oculus spiritalis, organ a carui existenta avea sa fie descoperita de simtul intern printr-o meditatie asidua. Experienta conducea la formarea unei constiinte interioare, fiind vorba despre descoperirea unui mijloc de comunicare intre ratiune si suflet.
Rene Guenon, in „Simboluri ale stiintei sacre” face o incursiune deosebit de valoroasa in simbolistica inimii. Potrivit lui Guenon, inima apare ca fiind soarele spiritual, centru al lumii sub dublul aspect, al simbolismului spatial si al simbolismului temporal si o gasim ca atare reprezentata in centrul cercurilor pe care sunt pozitionate planetele si semnele Zodiacului.
Simbolistica solara a inimii este inseparabila de ideea de sursa a luminii spirituale si a caldurii insufletitoare. Este centrul autentic al intelectului fata de care celelalte modalitati ale fiintei nu sunt decat mai mult sau mai putin periferice. In dialectica inima-creier, ratiunea considerata a-si avea locul in creier uzurpa intuitia intelectuala ce salasluieste in inima. Este situatia lumii moderne. In aceasta situatie, potrivit lui Guenon, inimii nu-i mai ramane decat posibilitatea de a fi considerata sediul afectivitatii. Urmare a acestei stari de lucruri, lumea moderna avea sa vada nascandu-se doua curente de gandire: rationalismul si sentimentalismul, acesta din urma ca raspuns la rationalism sub forma unei exaltari (compensatorii) a „infrarationalului”. Intre inima si afectivitate exista o legatura legitima, inima fiind centrul vital si sediul caldurii insufletitoare. In timp ce legatura stransa a vietii cu afectivitatea este reprezentata sub aspectul caldurii, prin simbolistica focului, ca sursa de caldura si lumina, ne este sugerata complementaritatea dar si distinctia dintre sentiment (o caldura fara lumina) si ratiune (o lumina rece, lunara, reflectata). Concluzionam, onform precizarilor lui Guenon, ca ratiunea, modalitate de gandire discursiva si reflectata, ilustrata prin simbolistica lunii, ramane inautentica cat timp nu este dublata de cunoasterea aspectelor profunde ale fiintei prin instrumentul intuitiei, ca modalitate de cunoastere nediscursiva. Prin intermediul intuitiei, omul intra in
contact cu aspectul solar al fiintei, inima. „Numai inima, printr-un inspir si un expir secret, permite omului, ramanand unita cu Dumnezeu, sa fie gandire vie. Astfel, gratie acestei pulsatii regale, omul isi pastreaza cuvantul de divinitate si munceste sub egida Creatorului, atent la Legea Lui, fericit de o bucurie pe care numai el si-o poate rapi siesi, abatandu-se de la calea secreta care duce de la inima sa la Inima universala, la Inima divina... Lumea si omul sunt una. Iar Inima omului si Inima lumii sunt o singura Inima” (Th. Darel, citata de R. Guenon).
Dialectica soare/luna, inima/creier precum si descrierea starii de unitate a universului la nivelele sale cele mai profunde, pot fi intalnite si in tantrismul indian. Intalnim, de asemenea si o foarte elaborata anatomie subtila, in care inima, ca reper, ocupa o pozitie foarte importanta. Asemanator pneumei din traditia europeana, fara a stabili o identitate fortata, intalnim si in traditia
Georg Feurstein (Tantra – Calea Extazului) mai adauga la cele spuse ca inca de pe timpul Rig-Vedei, inima (si nu capul) era considerata adevarata punte dintre constiinta si corp. Unele scripturi ulterioare, precum Dhyana-Bindu-Upanishad, descriu felul in care constiinta individuala se invarteste mereu in jurul rotii cu 12 spite a inimii, mobilizata de karma ei buna sau rea. Aceasta miscare neincetata a constiintei (sau atentiei) poate fi oprita numai prin realizarea identitatii cu Sinele suprem.
In yoga tibetana, chakra inimii ocupa un rol important in experimentarea luminii clare-a-somnului (Cartea celor trei inspiratii/Tsongkhapa, Sase Yoga ale lui Naropa). Aflam ca picatura care sustine experienta starii de somn profund rezida in mod natural in chakra inimii. Cand ea este utilizata ca o cale, se poate induce o experienta surprinzatoare a luminii clare a somnului. Chiar daca nu este utilizata ca o cale, energiile vitale se retrag in mod natural in aceasta picatura atunci cand ne culcam. Informatia nu pare sa ne fie deloc straina in contextul in care marele intelept indian, Ramana Maharishi amintea, inca din prima parte a secolului trecut, ca inima,ca prinipiu, este locul in care omul trebuie sa isi caute Sinele si ca omul isi experimenteaza natura sa reala in timpul somnului profund, fara vise, in aceasta stare toti oamenii fiind identici, notiunea de ego fiind anulata.
Annick de Souzenelle, ne aduce in lucrarea sa „Simbolismul corpului uman” o serie de elemente foarte interesante despre simbolismul inimii. Aflam ca sefira Tiphereth a Arborelui Sefiroturilor reprezinta in schema divina, plenitudinea Armoniei divine. „Ea reuneste toate culorile, toate sunetele, toate parfumurile, toate ritmurile si le exalta in unitatea perfecta a existentei lor. Este masura, este frumusetea, este soarele divin. E roata suprema ale carei spite reunesc bezna si lumina si fac sa infloreasca in formidabila lor rotire, toate posibilitatile Iubirii divine.” Iubirea este un dar, este receptivitate, este izbucnire, iradiere fara de sfarsit fiind in acelasi timp un timp vid perfect si o atractie totala. „Centru al oricarei miscari, masura a oricarui ritm, ea nu se dezvaluie decat voalandu-se si limitandu-se, montata in giuvaierele fiecarei vieti manifestate pe care o radiaza si o atrage catre ea.”Despre conditia omului ce atinge acest grad de experienta, autoarea franceza ne spune ca „e atras in vartejul fulgerator al rotii solare; clauzit de forta centripeta a miscarii sale, el coboara in maruntaiele pamantului din adancurile sale, inainte de a fi ridicat „in lacasul zeilor”. A te cununa cu divinul din Tiphereth inseamna a-i asuma contradictiile, susul si josul, dreapta si stanga, fata si spatele inseamna a te cununa cu Mama din Malkut, pentru a te uni cu tatal ascuns in Ain... Legea majora a Intruparii este de a te casatori cu pamantul pentru a fi luat in casatorie in cer.” La cele spuse nu ne mai ramane decat sa remarcam intensitatea trairii renumitei hermeneute, a carei experienta personala nu este deloc straina de adevarul celor scrise.
Chiar daca nu ne-am propus o abordare exhaustiva a simbolismului inimii in acest articol, remarcam totusi universalitatea dar si valoarea acestui simbol in planul vietii umane. Lucru firesc, indiferent de contextul cultural-istoric, omul pastrand inscrisa in el aceeasi structura eterna - o structura inca incomplet descoprita dar pretutindeni si mereu aproximata cu mijloacele de gandire specifice spatiului si timpului respectiv.
Comentarii