În urmă cu ceva ani exista o emulaţie mai consistentă în zona spiritualităţii practice, se vorbea foarte mult despre Yoga, Zen şi chiar despre Isihasm. O serie speakeri, erau purtătorii unor mesaje, de multe ori consistente. În acelaşi timp Zen-ul devenise chiar un vector comercial, o serie întreagă de produse revendicând ceva din confortul unei atitudini serene şi relaxate, indicând aluziv către o anume formă de plăcere simplă, distinsă şi rafinată. Zenul şi ceva din spiritul japonez erau prezente în mobilier, în obiecte de decor, în căzi şi chiuvete, în veselă şi tacâmuri sau în gadgeturi pentru ascultat muzică. Dincolo de promisiunea seductivă a unor satisfacţii eterate, la o privire mai atentă, Zen-ul se relevă a fi în mod fundamental altceva. Rostul zenului, dacă ni se permite a face o astfel de afirmaţie, nu este unul de a crea plăcere. Zen-ul este expresia practică a efortului de a găsi o modalitate interioară de a gestiona o realitate dură, existenţială, în care i