Treceți la conținutul principal

Copilul ca vehicul pentru narcisismul parintilor

By Catalin Lazar

Zilele acestea au existat multe discutii cu privire la sinuciderile sau tentativele de sinucidere provocate de esecurile inregistrate la Bacalaureat. Prima tentatie este de a explica rapid cele intamplate, pe seama unui esec foarte important aparut in viata tinerilor respectivi. Lucrurile nu sunt chiar asa de simple si aceste accidente nu apar pe neasteptate, din nimic. Dovada cea mai buna este ca nu toti tinerii reactioneaza la fel intr-o situatie atat de stresanta.

O astfel de decizie radicala vine pe fondul unei suferinte sufletesti indelungi, pe fondul unui orizont personal umbrit si puternic ingustat de perspectiva catastrofica a unui astfel de esec. Tipul de educatie primit in familie si presiunea familiei pe tot parcursul dezvoltarii copilului, autoritarismul parintilor isi pot lasa o amprenta puternica asupra modului in care copilul se va adapta la viitoarele examene ale vietii.

Atunci cand un copil incepe sa se dezvolte in mediul sau familial, poate trage in sinea sa anumite concluzii care ii vor greva viitorul. El poate intelege ca este iubit pur si simplu, fiind copilul acelei familii, ceea ce il valideaza ca om si ii da incredere in sine, sau ca poate fi iubit (mai bine zis acceptat) conditionat, in functie de cum corespunde anumitor asteptari ale parintilor sai. Aceasta a doua tendinta a familiei de a se raporta la copilul sau, conduce pe termen lung la un sentiment interior al copilului de a nu fi "ok" ca persoana si la o gama larga de interactiuni defectuoase in relatiile interumane de mai tarziu. Atunci cand copilul este "iubit" conditionat, apar doua strategii posibile de urmat, sa devina un razvratit sau un sclav al familiei.

Parintii ajung sa puna o puternica presiune psihica asupra copiilor sai pe fondul propriilor lor problematici, insatisfactii si neajunsuri. Copilul se trezeste adesea in viata cu datoria de a satisface si de a implini mandria parintilor, eventual de a realiza performante la care parintii sai abia ca au visat. Auzim de multe ori afirmatii de tipul "copilul meu a iesit primul la Cangurul" sau "copilul meu e premiant, ia lectii de pian, engleza si pictura". Cati dintre parinti nu aspira in adancul sufletului ca si copilul sau sa fie "supradotat"? Daca analizam programul de viata al unui astfel de copil, cu orele de scoala, meditatii si teme, ajungem la concluzia ca poate avea un program de munca mai incarcat decat al unui adult. Si atunci, cand le mai ramane timpul pentru copilarie, cu tot ceea ce ineamna aceasta?

Atunci cand copilul performeaza, unul dintre parinti poate anunta mandru "Ia uite ce nota buna a luat fii-miu!" dar la fel de bine atunci cand lucrurile nu stau bine, unul dintre parinti ii va putea spune celuilalt "ia uite ce prostie a facut fii-tu!". Pe langa acestea pot exista avertizari dure, amenintari grele la adresa copiilor sau pedepse fizice, toate menite sa creeze o perspectiva inspaimantatoare in mintea copiilor si sa accentueze eventualul dezastru al unui insucces.

Chiar daca pornesc de la intentii care par la prima vedere bune, aceste atitudini defectuoase pot amprenta viitorul copiilor si pot conduce in anumite situatii, la accidente. Copiii pot deveni timorati, pot claca pe parcurs, pot adopta comportamente distructive sau autodistructive, pot ajunge sa evite comunicarea cu parintii.

Poate ar fi mai important ca parintii sa fie sincer alaturi de copiii sai, sa incurajeze comunicarea deschisa cu acestia, sa le sadeasca incredere si sa ii invete sa faca propriile alegeri. Actualii copii, viitorii adulti trebuie sa ajunga sa se descurce singuri, ca fiinte autonome. In fond, copilul nu este o prelungire a dorintelor parintilor, este o alta fiinta care are dreptul sa isi gandeasca propriul sau viitor, care poate fi diferit de cel pe care si-l imagineaza parintii sai.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Atacurile de panică și iluzia soluției rapide

  scris de Psih. Dr. Catalin Lazar Atacurile de panică sunt printre cele mai intense și tulburătoare forme de anxietate. Ele pot apărea brusc, fără un motiv aparent, și dau impresia că ceva grav urmează să se întâmple — o pierdere a controlului, o prăbușire fizică sau chiar moartea iminentă. În fața acestor trăiri copleșitoare, este firesc ca prima reacție să fie aceea de a căuta o soluție rapidă, o modalitate de a scăpa cât mai repede de suferință. Formulări precum „Ce să iau ca să scap de atacurile de panică?” sau „Cum să scap de atacurile de panică?” exprimă așteptări firești, dar adesea nerealiste.  Pe de o parte, ele reflectă dorința de a se elibera ca prin minune de o suferință în a cărei declanșare și menținere persoana are, de multe ori, un rol activ într-un mod care probabil îi scapă din vedere. Pe de altă parte, depășirea reală a atacurilor de panică presupune descoperirea și înțelegerea proceselor de gândire implicate în apariția lor, în vederea unei mai bune autor...

Imaginatia este reala. Realitatea este imaginata.

scris de Catalin Lazar,  psihoterapeut La prima vedere aceasta afirmatie pare oarecum absurda, dar in acelasi timp surprinde un adevar de o importanta deosebita in psihote rapie, fapt remarcat si de C.G. Jung atunci cand a afirmat ca prima realitate cu care ne intalnim este propria noastra minte sau de Alfred Korzybski prin celebra afirmatie "Harta nu este teritoriul".  Felul in care percepem si interpretam realitatea este influentat de propriile noastre vederi, interpretari, asteptari, experiente anterioare, uneori chiar traumatice. Anumite situatii sau afirmatii ale persoanelor cu care interactionam, pot fi, in consecinta, banale sau generatoare de emotii intense. Aceeasi situatie particulara nu are aceeasi semnificatie sau o importanta egala, de la un om la altul. Mai mult, ne asteptam ca ceilalti sa simta, sa inteleaga sau sa vada lucrurile la fel ca noi si nu este deloc neaparat sa fie asa, ceea ce conduce de multe ori la acumularea de frustrari interioa...

De ce vorbim despre autoreglare în psihoterapie?

scris de Psih. Dr. Catalin Lazar Conceptul de autoreglare (self-regulation) este esențial în psihologie. Autoreglarea este un pilon central care ne menține echilibrul emoțional și comportamental. Se referă la ansamblul de procese prin care o persoană își monitorizează, controlează și ajustează gândurile, emoțiile și comportamentele pentru a atinge obiective, pentru a menține echilibrul intern și pentru a se adapta la context. Totuși, componenta psihologică joacă un rol decisiv atât în autoreglare, cât și în autodereglare: mecanismele care ar trebui să mențină coerența pot, printr-o simplă inversare de vector, să genereze cu aceeași eficiență dezechilibru și psihopatologie.  Exemple: Atenția : poate focaliza pe soluții → autoreglare; sau pe amenințări → anxietate, ruminare. Imaginația : poate genera scenarii utile → planificare; sau scenarii catastrofice → panică. Controlul emoțional : poate regla → adaptare; sau poate suprima excesiv → reacții explozive. Autocritica : m...