scris de Psih. Dr. Catalin Lazar
Conceptul de autoreglare (self-regulation) este esențial în psihologie. Autoreglarea este un pilon central care ne menține echilibrul emoțional și comportamental. Se referă la ansamblul de procese prin care o persoană își monitorizează, controlează și ajustează gândurile, emoțiile și comportamentele pentru a atinge obiective, pentru a menține echilibrul intern și pentru a se adapta la context.
Totuși, componenta psihologică joacă un rol decisiv atât în autoreglare, cât și în autodereglare: mecanismele care ar trebui să mențină coerența pot, printr-o simplă inversare de vector, să genereze cu aceeași eficiență dezechilibru și psihopatologie.
-
Atenția: poate focaliza pe soluții → autoreglare; sau pe amenințări → anxietate, ruminare.
-
Imaginația: poate genera scenarii utile → planificare; sau scenarii catastrofice → panică.
-
Controlul emoțional: poate regla → adaptare; sau poate suprima excesiv → reacții explozive.
-
Autocritica: moderată → auto-corecție; excesivă → depresie.
-
Sistemul de atașament: caută apropiere → securizare; sau devine hiperactiv / dezactivat → anxietate / evitant.
-
Mecanismele de apărare: protejează → funcționale; sau distorsionează → dezadaptative.
Așadar, aceeași arhitectură psihologică poate produce atât stabilitate, cât și instabilitate, în funcție de direcția activării. De aceea, înțelegerea modului în care ne reglăm – și, uneori, ne dereglăm – devine un pas esențial pentru schimbare.
În psihoterapie, vindecarea presupune tocmai înțelegerea modului în care producem intern aceste dereglări — cum interpretăm, cum reacționăm, cum ne destabilizăm involuntar propriul sistem — și corectarea lor treptată. Astfel, procesul terapeutic devine o reconfigurare fină a acelor mecanisme care, folosite în direcția potrivită, pot restaura autoreglarea, flexibilitatea și echilibrul interior.
A descoperi cum funcționează mecanismele interne înseamnă a recăpăta capacitatea de a ne orienta spre starea de bine și de a deveni mai eficienți psihologic.
Comentarii