Mulți oameni ajung în
psihoterapie nu pentru că sunt fragili, ci pentru că sunt lucizi. Pentru că
observă tipare, își dau seama când ceva nu mai funcționează și aleg să nu
rămână blocați în strategii dezavantajoase. A apela la
psihoterapie este, adesea, un act de claritate și discernământ, nu de
slăbiciune.
În ultimii ani, interacțiunile cu
persoane „toxice” au devenit o temă frecventă de discuție. În contextul relațiilor dificile - gaslighting, culpabilizare, devalorizare - cei afectați simt nevoia să se protejeze: adoptă o atitudine reținută, reduc expunerea emoțională și iau distanță față de stresor. Este o alegere inteligentă și, adesea, necesară, care
reflectă capacitatea de a recunoaște dinamici distructive și de a refuza implicarea în ele.
Atunci când această atitudine autoprotectivă se bazează în principal pe autocontrol și efort susținut, ea poate deveni costisitoare intern: induce o stare de tensiune și oboseală sau senzația că liniștea obținută este
fragilă și trebuie menținută prin efort constant.
Aici apare o distincție
esențială.
Grey rock:
strategie de autocontrol sau stare internă
Grey rock-ul este cunoscut ca
tehnică relațională: devii neutru și non-reactiv pentru a nu mai alimenta
comportamente toxice. Ca strategie defensivă, poate fi utilă. Problema apare
atunci când stabilitatea psihologică ajunge să se sprijine exclusiv pe
autocontrol și evitare.
Grey rock-ul interior este
altceva. Nu este o tehnică aplicată din exterior, ci o atitudine și un mod de a fi axate pe siguranță interioară. Acesta izvorăște dintr-o
forță internă stabilă, dintr-o siguranță de sine non-reactivă și dintr-o
coerență identitară care nu mai cere confirmare externă.
În acest caz, non-reactivitatea
nu este un efort, ci un efect secundar al unei evoluții interioare.
Când
vulnerabilitatea nu mai cere apărare
Grey rock-ul interior apare
atunci când vulnerabilitățile sunt integrate, nu apărate. Când afectul nu mai
este expus automat, dar nici reprimat. Când reacția nu mai este necesară pentru
menținerea coeziunii sinelui.
Aceasta presupune o identitate
suficient de solidă încât să nu se clatine circumstanțial, chiar și în
interacțiuni dificile. Diferența devine clară: între calmul obținut prin efort
și calmul care vine din siguranță internă.
Limita
efortului solitar
Această formă de stabilitate nu
se construiește doar prin înțelegere intelectuală sau prin voință și nici
printr-un autocontrol supraexersat care ajunge să înlocuiască contactul
autentic cu sinele. Aici apare limita dezvoltării făcute exclusiv de unul
singur.
În lipsa unui cadru psihoterapeutic care să permită explorarea și integrarea vulnerabilităților, efortul „de a funcționa bine” riscă să se transforme într-un sistem tot mai rafinat de evitare. De multe ori, ceea ce la prima
vedere poate părea forță reprezintă, de fapt, soluții sofisticate prin care sunt ținute la distanță aspecte inconfortabile ale sinelui.
Psihoterapia
este un spațiu de construire
Psihoterapia este un cadru relațional sigur și
non-reactiv, în care forța internă poate fi construită și stabilizată.
Nu prin eliminarea
vulnerabilităților, ci prin integrarea lor. Nu prin reprimarea afectului, ci
prin recâștigarea libertății de a alege când și cum te expui.
Pentru mulți, psihoterapia devine
spațiul în care grey rock-ul încetează să mai fie o strategie mimată și ajunge să funcționeze firesc, ca
expresie a unei identități mai coerente și mai stabile.
În loc de concluzie
A deveni mai puțin reactiv este o
abilitate. A nu mai avea nevoie să reacționezi este un semn de siguranță
internă.
Dacă simți că o parte din calmul
tău este menținută prin efort constant, poate fi util să explorezi acest lucru
într-un cadru care nu cere performanță și nu judecă mecanismele de apărare, ci
le înțelege.
Cât din stabilitatea ta vine din
siguranță internă și cât din efortul constant de a te ține pe tine însuți în
frâu?
Psihoterapie
0742 952 171
Comentarii